De ce îți e greu să vorbești și ce poți face cu tot ce simți?

Nu ești ciudat(ă) și nu ești slab(ă). E greu pentru că e greu. Punct.

Poate ai încercat o dată să spui cuiva ce se întâmplă și nu a ieșit cum voiai. Poate te-ai oprit la jumătate de frază. Poate nici n-ai ajuns să încerci, pentru că deja în capul tău lucrurile sunau complicat, ciudat sau „oricum n-are rost". Poate ai crezut că ai putea dezamăgi. Dacă tot ce simți acum e un nod pe care nu știi cum să îl descurci, nu ești singurul(a) căruia(eia) i se întâmplă asta. E, de fapt, unul dintre cele mai comune lucruri prin care trece cineva care se confruntă cu bullying-ul. Și are un motiv clar.

De ce e chiar așa de greu

Nu e vorba că nu ai cuvinte. E vorba că vorbitul vine cu riscuri care, pentru tine, acum, par uriașe.

• Frica să nu se facă mai rău. „Dacă spun și el/ea află că am spus, o să fie și mai rău" e una dintre cele mai reale temeri și nu e o exagerare de-ale tale. E o grijă legitimă.
• Rușinea. O parte din tine poate crede că, dacă cineva te tratează urât, înseamnă că ai făcut ceva ca să meriți asta. Nu e adevărat, te asigur, dar rușinea nu ține cont de logică, ține cont de cât de expus(ă) te simți.
• Loialitatea, când e vorba de „prieteni". Uneori persoana care te rănește e cineva din grupul tău, cineva la care ții. E confuz să vrei să te aperi de cineva pe care, în același timp, nu vrei să îl „pârăști".
• Frica să nu fii crezut(ă). „Dacă spun și mi se zice că exagerez sau că e doar o glumă?" Și asta e o teamă reală, mai ales dacă ai încercat deja o dată și nu a mers.
• Pur și simplu nu ai cuvintele. Uneori ce simți e prea mare și prea amestecat ca să încapă într-o propoziție clară. Asta nu înseamnă că nu e adevărat. Înseamnă doar că ai nevoie de mai mult timp sau de alt mod de a îl scoate afară.

Nu trebuie să ai cuvintele perfecte

Una dintre cele mai mari capcane este ideea că trebuie să ai o poveste clară, cu început, mijloc și sfârșit, ca o compunere la română, ca să meriți să fii ascultat(ă). Nu e adevărat. Poți începe și cu: „Nu știu cum să spun asta, dar ceva nu e ok." Sau chiar: „Nu știu ce simt, dar nu mă simt bine." Un adult care chiar vrea să te asculte nu are nevoie de propoziții perfecte, ci are nevoie doar de un semnal că ceva se întâmplă.

Cui să îi spui

Nu trebuie să fie cineva „oficial". Poate fi un părinte, un profesor în care ai încredere, un frate mai mare, un psiholog școlar sau chiar un prieten bun. Cineva care nu te va judeca și nu va face lucruri pe la spatele tău fără să te întrebe. Dacă prima persoană căreia îi spui nu reacționează cum aveai nevoie, asta nu înseamnă că nimeni nu te va crede. Înseamnă doar că trebuie să mai încerci cu altcineva.

Dacă nu știi cum să începi, poți folosi pur și simplu una dintre variantele astea: „Pot să îți spun ceva, dar nu știu de unde să încep" sau „S-a întâmplat ceva la școală și nu mă simt ok cu asta." Nu trebuie să ai restul poveștii pregătit. Povestea vine, de obicei, singură, odată ce cineva îți arată că te ascultă cu adevărat și e de partea ta.

Un exemplu

O adolescentă de 14 ani a avut, timp de două luni, un cont fals creat de cineva din clasa ei, folosit ca s-o umilească într-un grup. N-a spus nimănui, pentru că se gândea că „oricum n-o să creadă nimeni că nu e vina mea". Când, în sfârșit, i-a arătat mamei ei un singur mesaj, fără nicio explicație, doar a împins telefonul spre ea, a fost suficient ca discuția să înceapă. Nu a avut nevoie de cuvinte perfecte. A avut nevoie doar de un prim pas, oricât de mic.

Nu trebuie să ai toate răspunsurile ca să ceri ajutor. Trebuie doar să spui: „nu mă simt ok", restul se construiește după.

Când e mult mai mult decât „nu mă simt ok"

Dacă uneori simți că nu mai vrei să trăiești sau te gândești să îți faci rău, e important să nu rămâi singur(ă) cu asta. Chiar dacă e greu de spus. Vorbește chiar acum cu un adult de încredere sau sună la Telefonul Copilului, 116 111, gratuit, non-stop. Dacă simți că e o urgență chiar acum, sună la 112. Nu ești o povară pentru nimeni dacă ceri ajutor. Exact asta ar trebui să faci.

Un lucru pe care merită să îl știi despre tine

Faptul că îți e greu să vorbești nu înseamnă că ești slab(ă), ciudat(ă) sau „prea sensibil(ă)". Înseamnă că ești om și că treci prin ceva care chiar e greu. Copiii și adolescenții care ajung, în timp, să vorbească despre ce simt nu sunt cei cărora nu le-a fost frică, ci sunt cei care au găsit, până la urmă, un om și un moment potrivit. Poate acesta e momentul tău. Poate nu e încă. În ambele cazuri, tot ce simți acum e valabil.