Empatia se confundă des cu „a fi bun", cu „a fi sensibil", cu „a plânge ușor". Nu e niciuna dintre astea. Empatia e o abilitate, una dintre cele mai complexe pe care le are creierul tău și, ca orice abilitate, se învață, se dezvoltă și, mai ales, se poate face greșit în două direcții complet diferite. Acest text e despre ce e empatia cu adevărat, de unde vine și de ce, atunci când o înțelegi corect, devine cea mai mare putere pe care o poți avea într-o lume care are, evident, nevoie de mai multă.

Ce este empatia, de fapt

Empatia este capacitatea de a simți ce simte celălalt, alături de acel cineva, fără să înceteze să fie despre el sau ea. Când ești empatic(ă), simți și înțelegi ce trăiește celălalt, dar rămâi conștient(ă), tot timpul, că e durerea lui, nu a ta. Poți fi alături, poți înțelege, poți ajuta, pentru că nu te-ai pierdut în ea. Ești detașat(ă), dar în același timp aproape.

E important să distingem empatia de milă. Mila privește de sus: „Îmi pare rău pentru tine", cu o distanță implicită. Empatia privește alături: „Sunt aici, cu tine, la același nivel". Diferența pare mică, dar cel care primește milă se simte adesea mai singur, în timp ce persoana care primește empatie se simte însoțită.

Cum apare?

Empatia nu apare dintr-o dată, la o vârstă anume. Se construiește în straturi, începând chiar din primele zile de viață.

• De la naștere. Un nou-născut plânge când aude alt bebeluș plângând. Nu înțelege de ce, nu știe că durerea e a altcuiva, doar o captează, ca pe un ecou. Cercetătorii numesc asta contagiune emoțională, iar ea e precursorul cel mai timpuriu al empatiei.
• În jurul vârstei de 1-2 ani. Copilul începe să înțeleagă că durerea pe care o simte vine de la altcineva, nu de la el. Este un pas esențial, numit diferențiere de sine. Aici apar primele gesturi reale de grijă: un copil de 2 ani care aduce jucăria lui preferată unui alt copil care plânge.
• În copilăria mijlocie, aproximativ 6-10 ani. Se dezvoltă capacitatea de a-ți imagina, cognitiv, ce gândește și ce simte cineva aflat într-o situație diferită de a ta. Nu mai trebuie să vezi durerea cuiva ca s-o înțelegi, ci poți s-o deduci.
• În preadolescență și adolescență. Empatia se extinde dincolo de situații concrete, către condiția de viață a cuiva. Poți simți empatie pentru un grup întreg de oameni pe care nu i-ai întâlnit niciodată, pentru o nedreptate abstractă, pentru cineva a cărui poveste doar ai citit-o.

Cum se dezvoltă sau nu

Empatia se dezvoltă cel mai bine în relații în care ai fost, la rândul tău, văzut(ă) și înțeles(ă). Un copil căruia i s-a spus constant „nu mai plânge, nu e mare lucru" învață, fără să vrea, să ignore și el emoțiile altora, pentru că așa a fost tratat cu ale lui. Un copil ale cărui emoții au fost auzite și validate învață, în oglindă, să facă același lucru pentru ceilalți. Empatia nu e, deci, un „talent" cu care te naști.

De ce empatia înseamnă echilibru, nu slăbiciune

Mulți cred că empatia înseamnă „să simți totul, cât mai intens". De fapt, cu cât aluneci mai mult spre identificare, cu atât ești mai puțin util(ă) cuiva care suferă. Pentru că, la un moment dat, tu devii cel/cea care are nevoie de consolare. Empatia cere, contraintuitiv, un pic de distanță sănătoasă: suficient de aproape ca să simți, suficient de departe ca să rămâi tu însuți(însăți), capabil(ă) să ajuți.

Gândește-te la empatie ca la a ține pe cineva de mână în timp ce stă pe marginea unei prăpăstii. Dacă stai prea departe, nu îl poți prinde dacă alunecă. Dacă sari și tu în prăpastie odată cu el, cădeți amândoi. Dar dacă stai ferm pe marginea solidă, ținându-l strâns de mână, poți fi exact sprijinul de care are nevoie ca să nu cadă și, la nevoie, să îl tragi înapoi.

Empatia nu e „a simți tot ce simte celălalt". E a rămâne alături de el, exact atât de aproape cât să îl poți vedea cu adevărat.

Cum îți dai seama în care punct te afli

Data viitoare când cineva apropiat trece prin ceva greu, observă-te. Te simți copleșit(ă) de propria ta suferință, la fel de mult sau mai mult decât te gândești la a lui? S-ar putea să fii în identificare. Simți o distanță rece, ca și cum povestea lui nu te-ar privi deloc? S-ar putea să fii în indiferență. Simți ce simte, înțelegi durerea lui, dar rămâi capabil(ă) să întrebi „ce ai nevoie din partea mea acum?", ești, probabil, exact în punctul de echilibru.

Un exemplu

O adolescentă de 15 ani, aflând că cea mai bună prietenă a ei trece prin bullying, a simțit o furie și o tristețe atât de mari încât, în loc să o asculte, a început să plângă ea însăși, cerând constant consolare de la prietena rănită. Fără să vrea, alunecase în identificare, iar prietena ei, în loc să primească sprijin, a ajuns să aibă grijă și de emoțiile ei. Când și-a dat seama de asta, a încercat altfel. A recunoscut „mă doare și pe mine ce ți se întâmplă", dar a întrebat imediat „dar tu, cum te simți, de ce ai nevoie acum?". Abia atunci a putut fi cu adevărat de folos.